În anii 1921-1922, în urma unor indelungate studii experimentale si observatii clinice si de laborator, omul de știință român Nicolae Constantin Paulescu a descoperit pancreina, un hormon pancreatic antidiabetic, numit mai târziu insulină, descoperire care avea să fie cea mai mare contribuție științifică din cariera sa.
El a avut o remarcabilă activitate de cercetare științifică în domeniul fiziologiei, în special în ceea ce privește metabolismul glucidelor, patogeneza diabetului zaharat sau rolul pancreasului.
Omul de știință și-a început cercetările prin experimente făcute pe animale, în perioada Primul Război Mondial.
Deși a avut rezultate promițătoare, experimentele sale au fost întrerupte și nu au fost recunoscute niciodată în măsura în care probabil ar fi trebuit să fie.
Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei a fost acordat cercetătorilor canadieni Frederick Banting și John Macleod în anul 1923. Cu toate acestea, alegerea a laureaților a fost îndelung dezbătută și au existat multe controverse cu privirea la cine a descoperit cu adevărat insulina.
Unul dintre foștii președinți pentru Adunarea Nobel, Rolf Luft (1914-2007), cunoscut profesor în endocrinologie, a criticat selecția cercetătorilor propuși pentru premiul Nobel, într-o prelegere la Institutul Național pentru Sănătate din SUA în anul 1981.
El a susținut că insulina a fost detectată de F. Banting și C. Best, iar J. MacLeod, președintele de atunci al departamentului, nu a fost implicat direct în descoperire.
Potrivit lui Luft, Prof. N. Paulescu merita cu prioritate să primească Premiul Nobel, în anul 1923, pentru descoperirea insulinei, deoarece făcuse descoperirea înaintea oamenilor de știință din Toronto.
Un amplu articolul referitor la istoria descoperirii insulinei și a modului în care a fost acordat Premiul Nobel Medicină în 1932 poate fi citit AICI.
