Material scris pentru platforma specializată DespreObezitate.ro de Dr. Oana Pop, Medic specialist diabet zaharat, nutriție și boli metabolice – Hyperclinica Medlife Oradea
Obezitatea reprezintă o afecțiune ce se caracterizează prin creșterea greutății corporale, pe seama țesutului adipos și definită printr-o valoare a indicelului de masă corporală peste 30 kg/m2. Reprezintă o problemă majoră de sănătate publică datorită efectelor patologice pe termen lung și aparției complicațiilor multiple și severe, dar și datorită dificultăților întâmpinate în tratarea și reducerea duratei de viață, cu atât mai accentuate cu cât excesul ponderal este mai mare.
De-a lungul timpului, s-au realizat numeroase studii care au demonstrat relația directă între prevalența diabetului zaharat tip 2 și greutatea crescută a populației studiate. În ultimele decenii s-a descris de nenumărate ori paralelismul între pandemia de obezitate și cea de diabet zaharat. În urma acestor studii, s-a evidențiat corelația între diabetul zaharat tip 2 și indicele de masă corporală, cu distribuția țesutului adipos – adipozitate viscerală – și cu rata creșterii în greutate la vârsta adultă.
S-a demonstrat că, riscul de diabet zaharat tip 2 crește cu cât obezitatea este mai severă, 80% dintre persoanele care suferă de diabet zaharat tip 2 sunt supraponderali sau obezi. Riscul se mărește linear cu indicele de masă corporală, astfel prevalența diabetului zaharat tip 2 sporește de la 2-3 % la pacienții cu IMC între 25-29,9 kg/m2 la 13-20 % când IMC –ul este mai mare sau egal cu 35 kg/m2. În cazul în care IMC-ul este peste 40 kg/m2, riscul crește de 40-80 ori. Totuși, obezitatea nu este un predictor absolut, chiar în cazul unei obezități morbide cu IMC >40 kg/m2, doar 50% dintre persoanele care suferă de obezitate vor dezvolta diabet zaharat tip 2.
Primul cercetător care a sugerat că există o relație directă între obezitatea abdominală și diabet zaharat, a fost Vague în anul 1956. Ulterior, numeroase studii au demonstrat că acest tip de obezitate este un puternic predictor al riscului de diabet zaharat tip 2, independent de riscul determinat de creșterea IMC-ului. În urma numeroaselor studii realizate, s-a demonstrat că responsabil de perturbările metabolice care conduc la apariția diabetului zaharat tip 2 este țesutul adipos visceral.
Creșterea în greutate în cursul vârstei adulte reprezintă un important factor de risc în apariția diabetului zaharat tip 2. După vârsta de 18 ani, o creștere ponderală mai mare de 5 kg, mărește riscul de apariție al diabetului zaharat de 2-3 ori, comparativ cu riscul persoanelor stabile ponderal, independent de valoarea indicelui de masă corporală.
Rolul grăsimii ectopice
În cazul obezității, trigliceridele sunt depozitate și în alte țesuturi, nu doar la nivelul cavității abdominale și vecinătății acesteia, anomalie care intervine în mecanismele patogenice ale diabetului zaharat tip 2.
Trigliceridele din fibrele musculare contribuie la apariția insulinorezisteței în acest sector, cele acumulate la nivel hepatic perturbă funcțiile hepatice și induc automat insulinorezistența, iar cele din celulele beta insulare contribuie la declinul progresiv al funcției acestora și la apoptoza celulelor beta.
Prin risc cardiometabolic global se înțelege combinația între factorii de risc tradiționali
– vârstă, sex masculin, fumat, antecedente heredocolaterale, hipertensiune arterială, nivel plasmatic al glucozei crescut, raportul LDLc/HDLc și țesut adipos visceral dar și ectopic.
În obezitate, insulinorezistența de la nivelul mușchiului scheletic și hepatic, este produsă prin lipotoxicitate, care determină alterarea transmiterii semnalului insulinic la aceste două nivele. Lipoliza accentuată, din țesutul adipos hipertrofiat, induce creșterea concentrației acizilor grași liberi circulanți în perioadele preprandiale și mai ales postprandiale, deoarece nu are loc inhibiția fiziologică a lipolizei, de către secreția postprandială de insulină.
La insulinorezistența musculară și la cea hepatică mai contribuie și perturbări metabolice intrinseci, care rezultă din imposibilitatea metabolizării excesului de acizi grași liberi.
Creșterea depozitelor hepatice de lipide în obezitate, va duce la apariția ficatului gras nonalcoolic.
În urma numeroaselor mecanisme, captarea crescută a acizilor grași liberi în hepatocite, asociată cu hiperinsulinemia, contribuie la apariția dislipidemiei aterogene din obezitate, ce se caracterizează prin hipertrigliceridemie, scăderea HDL și creșterea LDL.
Mecanisme diabetogene ale obezității
Obezitatea, în special cea viscerală, se asociază cu insulinorezistența și hiperinsulinism.
Insulinorezistența este cauzată de scăderea numărului și a afinității receptorilor de insulină, cât și de defectul postreceptor, în special la nivelul mușchiului scheletic, cu perturbarea metabolizării glucozei. Prin scăderea sensibilității la insulină survine hiperinsulinismul compensator, cu rol de menținere a mormoglicemiei. Hiperinsulinismul determină scăderea numărului de receptori de insulină și a afinității lor pentru insulină, accentuând astfel insulinorezistența.
Trebuie subliniat că țesutul adipos visceral prezintă o intensă activitate secretorie, precum un adevărat organ endocrin, producând: leptină, citokine proinflamatorii, plasminogen activator inhibitor -1, care are rol în hipercoagulabilitate, insulin like growth factor-1 , lipoproteinlipaza, apoE etc. De asemenea, este susceptibil la acțiunea lipolitică, bazală sau indusă de catecolamine, cu stimularea consecutivă a concentrației plasmatice a acizilor grași liberi, al căror exces hepatic induce insulinorezistență și creșterea sintezei de lipoproteine VLDL, bogate în trigliceride, iar muscular, induce insulinorezistență, cu scăderea utilizării glucozei și oxidarea preferențială a acizilor grași liberi.
Obezitatea viscerală se asociază și cu o serie de anomalii ale lipidelor plasmatice, incluzând hipertrigliceridemia, scăderea nivelului HDL și creșterea nivelului de LDL.
Ansamblul acestor modificări, care se asociază obezității viscerale, concură la creșterea riscului metabolic.
Managementul obezității în prevenția diabetului zaharat
În urma numeroaselor studii realizate, există dovezi, că în urma unui management corect al obezității cu scădere ponderală corectă se va împiedica progresia prediabetului spre diabet zaharat tip 2, și de multe ori influențează chiar și tratamentul diabetului zaharat.
În cazul în care persoana care suferă de diabet zaharat prezintă și suprapondere sau obezitate, o scădere ponderală modestă și susținută, influențează în sens pozitiv controlul glicemic și poate duce chiar la reducerea necesarului de insulină sau terapie orală.Cu cât scăderea ponderală este mai pronunțată cu atât beneficiile sunt mai bune, de exemplu scade presiunea în vasele de sânge cu reducerea hipertensiunii arteriale, scăderea LDL și creșterea HDL.
Rolul scăderii ponderale în prevenția și tratarea diabetului zaharat tip 2
S-a demonstrat că, scăderea ponderală, urmată de reducerea insulinorezistenței, poate preveni sau întârzia apariția diabetului zaharat tip 2 la persoanele cu risc crescut. O scădere în greutate de 7% la 6 luni, urmată de menținerea unei reduceri a greutății de 5%, pe o perioadă de 3 ani, s-a asociat cu scăderea cu 58% a incidenței diabetului zaharat tip 2. Reducerea greutății corporale cu 10%, la persoanele supraponderale sau obeze, determină beneficii semnificative în ce privește glicemia.
Bibliografie:
https://care.diabetesjournals.org/content/diacare/suppl/2020/12/09/44.Supplement_1.DC1/DC_44_S1_final_copyright_stamped.pdf
Tratat Român de Boli Metabolice, editat de Viorel Șerban, vol I, pg. 199 – 211
Foto: Claudiu Szabo
